La ce folosește, de fapt, fișa personajului
Fișa personajului are un singur scop: să răspundă dinainte la întrebările la care, în toiul unei scene, ai răspunde altfel pe fugă și prost. Ce face când e încolțită? Ce observă el când intră într-o bucătărie care nu-i aparține? Ar minți aici sau ar tăcea?
Dacă fișa nu poate răspunde la astfel de întrebări, ai o biografie, iar biografia e un alt tip de document. Pentru fiecare rând, verificarea e simplă: aș putea scrie scena următoare altfel datorită acestei informații? Dacă da, păstreaz-o. Dacă nu, e doar decor, oricât de încântător ți s-a părut s-o inventezi.
O pagină e dimensiunea potrivită. Încape în ea tot ce contează și e suficient de scurtă încât s-o recitești înainte de o sesiune de scris, în loc s-o parcurgi în grabă.
Șase informații care îți schimbă felul în care scrii
Aceste șase fac cea mai mare parte din treabă. Scrie câte una sau două propoziții pentru fiecare, nu doar un cuvânt. «Ambițios» nu-ți oferă nimic de folosit pe pagină.
- Dorința: ce urmărește personajul în această poveste, formulat ca ceva ce ai putea filma. «Să fie respectată» descrie o stare. «Să-și scoată fratele din arestul județean înaintea audierii de vineri» e o dorință concretă.
- Frica: ce încearcă să evite, de obicei tocmai lucrul cu care dorința o va obliga să se confrunte. Formuleaz-o ca pe o situație, nu ca pe o fobie: «să fie cea căreia i se cere să rămână și să dea explicații».
- O contradicție: două trăsături care nu se potrivesc prea bine. Un bărbat care își dăruiește uneltele fără să stea pe gânduri, dar nu suportă să i se mulțumească. Scenele surprinzătoare se nasc din contradicții.
- Felul în care vorbește: lungimea frazelor, ce evită să spună, un tic și ce face când nu vrea să răspundă. Unii schimbă subiectul. Alții răspund la altă întrebare. Unii doar numără până la trei.
- Ce observă: filtrul prin care vede lumea. Un tâmplar remarcă îmbinările și zonele lăsate, un hoț de buzunare se uită la mâini. În persoana a treia limitată sau la persoana întâi, această informație îți modelează subtil descrierile.
- Ce n-ar face niciodată: o limită pe care crede că n-o va încălca. Cele mai bune scene o vor pune la încercare. Hotărăște dinainte dacă povestea o va face să treacă peste acea limită.
Informații care sunt, în mare parte, de umplutură
Culoarea ochilor, ziua de naștere, zodia, mâncarea preferată, numele complet al fiecărui văr, un paragraf întreg de descriere fizică. Nimic din toate astea nu e greșit, dar rareori schimbă o decizie a personajului.
Există două excepții. Notează un detaliu fizic dacă un alt personaj sau un indiciu se va baza pe el mai târziu, de pildă o cicatrice pe care și-o amintește un martor. Asta ține de continuitate și își are locul în notele tale, chiar dacă nu spune nimic despre personalitate. Notează și vârsta sau meseria când celelalte personaje vor reacționa la ele, fiindcă reacțiile lor fac parte din scenă.
Restul poate sta într-un fișier separat numit «poate» sau poate să nu existe deloc. Dacă te surprinzi notând culoarea preferată a unui personaj secundar, oprește-te și scrie scena următoare.
Un model pe care îl poți copia
Copiază-l într-un document. Scrie una până la trei propoziții pe rând și lasă un rând gol în loc să-l umpli cu o presupunere.
- Numele, vârsta și cum îi spun ceilalți (și cine îi spune altfel)
- Rolul în poveste, într-un singur rând
- Dorința, formulată ca ceva ce ai putea filma
- Frica, formulată ca o situație
- Contradicția: «Atât X, cât și Y»
- Felul în care vorbește, inclusiv ce face când se eschivează
- Ce observă mai întâi într-o încăpere
- Ce n-ar face niciodată
- Secretul sau rana: ce nu a spus nimănui
- Două sau trei relații care îl influențează, cu câte un rând despre ce vrea de la fiecare persoană
- De unde pornește și unde ar putea ajunge
- Fragment de voce: aproximativ o sută de cuvinte în care vorbește (vezi mai jos)
Un exemplu completat
Iată modelul completat pentru un personaj inventat, într-o poveste polițistă discretă, plasată într-un oraș de pe malul unui râu. Observă cât de puțin e descriere și cât de mult poți pune în practică.
- Nume: Ines Calloway, 41 de ani. Toți îi spun Ines; numai mama ei îi spune «Inez», așa cum era scris pe certificatul de naștere.
- Rol: ține contabilitatea la depozitul de materiale recuperate și e prima care observă că socotelile nu se leagă.
- Dorință: să dovedească faptul că proprietarul depozitului fură din încasări, fără ca cineva să afle că ea a cercetat registrele.
- Frică: să fie chemată ca martor și să trebuiască să spună adevărul cu voce tare, într-o încăpere plină de oameni care o cunosc pe mama ei.
- Contradicție: ține toate registrele la zi, dar își neglijează propria corespondență, pe care o lasă nedeschisă pe scări.
- Felul în care vorbește: fraze scurte, aproape fără adjective. Când nu vrea să răspundă, cere cifra despre care e vorba: «Care lună?»
- Observă: ieșirile, mâinile și dacă povestea cuiva are aceeași durată de fiecare dată când o spune.
- N-ar face niciodată: n-ar falsifica o înregistrare, nici măcar ca să prindă un hoț.
- Secret: a păstrat o copie a registrelor vechi când depozitul și-a schimbat proprietarul și nu a spus nimănui.
- Relații: mama ei (vrea să nu mai fie atât de precaută); Dov, șeful de tură de la depozit (vrea să i se spună adevărul, dar află doar jumătate).
- Evoluție: începe prin a se face nevăzută; la final trebuie să se ridice în fața tuturor.
Păstreaz-o scurtă și lasă versiunea de lucru să o schimbe
Personajele rareori se poartă exact cum ai plănuit. Când al tău te surprinde, versiunea de lucru are dreptate, iar fișa se înșală. Actualizeaz-o în aceeași zi. O fișă care contrazice manuscrisul e mai rea decât niciuna, fiindcă vei avea încredere în ea.
Două obiceiuri te ajută să păstrezi fișa sinceră. Mai întâi, adaugă la final un rând scurt, «schimbat în versiunea de lucru», cu date, ca să vezi cum s-a transformat personajul. Apoi, recitește fișa la sfârșitul fiecărui act și taie tot ce n-ai folosit. Dacă un rând a rămas trei capitole fără să influențeze vreo scenă, șterge-l.
Dacă scrii fără prea multă planificare, nu completa toată fișa de la început. Începe cu dorința, frica și ce n-ar face niciodată, scrie un capitol, apoi completează restul pe baza a ceea ce ai descoperit. O jumătate de fișă adevărată e mai bună decât una întreagă, dar inventată.
Un fragment de voce și cum să folosești fișa într-o scenă
Scrie cam o sută de cuvinte în care personajul vorbește despre ceva fără legătură cu intriga și păstrează fragmentul în fișă. Iat-o pe Ines vorbind despre o livrare întârziată: «Scria marți. E joi. Nu m-am supărat, doar notez. A treia oară în trimestrul ăsta și prima dată când mă întreabă cineva de ce păstrez chitanțele. Pentru că chitanțele nu uită, de-aia. Treceți asta pe formular. Puneți și data. În ce lună ați spus că ați comandat?»
Recitește un astfel de fragment înainte să scrii următoarea scenă cu ea. Îți readuce ritmul vocii în ureche mai repede decât orice listă de adjective și îți arată dacă rândul despre felul în care vorbește se potrivește cu vocea ei reală.
Apoi folosește fișa ca punct de pornire. Să zicem că Dov, șeful de tură, o întreabă pe Ines la prânz dacă e ceva în neregulă cu registrele depozitului. Fișa îți dă scena. Ea vrea să nu spună nimic, așa că întreabă «Care lună?» în loc să răspundă. Observă că el are mâinile nemișcate și că povestea lui durează la fel ca săptămâna trecută. N-ar falsifica niciodată o înregistrare, așa că refuză când el îi propune o rezolvare discretă; refuzul îi dezvăluie exact ce a descoperit. Nimic din toate astea n-a avut nevoie de un paragraf descriptiv. A pornit de la patru rânduri pe o pagină.