Planificarea unui roman

Tipuri de structuri ale intrigii comparate: cinci forme, o singură poveste

Fiecare ghid despre structură pare convingător luat separat, iar ghidurile nu cad de acord nici măcar asupra locului în care se află mijlocul unei povești. Cel mai corect mod de a le compara este să dai aceeași poveste cinci forme diferite. Mai jos, o singură premisă inventată trece prin structura în trei acte, călătoria eroului, un plan al momentelor-cheie, piramida lui Freytag și kishotenketsu, ca să vezi ce te ajută fiecare să observi.

Limbă

Premisa pe care o vom transforma

Ofelia Marsh conduce ultima bibliotecă mobilă dintr-un comitat rural. Comitatul i-a tăiat finanțarea și i-a dat nouăzeci de zile. Traseul ei are patruzeci de opriri, inclusiv un orășel minier unde nu a fost niciodată binevenită și ferma unui copil care împrumută același atlas în fiecare săptămână. Nu are bani, o dubă de rezervă sau aliați. Până la final, traseul va fi salvat, pierdut sau transformat în altceva.

Fiecare model de mai jos este descris în linii mari. Privește-le ca pe niște lentile care scot în evidență diferite părți ale poveștii, nu ca pe niște șabloane pe care trebuie să le completezi.

Structura în trei acte

Structura în trei acte împarte o poveste în început, mijloc și sfârșit. Ca regulă orientativă, mijlocul este partea cea mai lungă, adesea cam jumătate din carte. Primul act prezintă personajul și problema și se încheie când problema devine inevitabilă. Al doilea act arată cum încercările se intensifică și eșuează. Al treilea act aduce confruntarea finală și urmările ei.

În cazul Ofeliei, primul act arată traseul și sosirea înștiințării că are la dispoziție nouăzeci de zile; se încheie când ea refuză oferta comitatului de a-i plăti o despăgubire. În al doilea act, o strângere de fonduri eșuează, orășelul minier o întâmpină cu răceală, ea descoperă scrisoarea donatorului fondator, care promite traseul comitatului atât timp cât cineva îl cere, iar în cele din urmă pierde duba. În al treilea act, oameni de la opriri din tot comitatul vin să o întâlnească cu propriile vehicule și rafturi, iar ea duce scrisoarea donatorului la o ședință a comitatului.

O precizare: al doilea act are, de fapt, două jumătăți, cu o schimbare la mijloc. De aceea mulți scriitori preferă să gândească povestea în patru părți. Etichetele sunt doar un instrument. Folosește împărțirea care te ajută să vezi unde își pierde povestea avântul.

Forma e simplă, iar acesta e atât punctul ei forte, cât și limita. Îți arată marile părți, nu și ce ar trebui să pui în fiecare.

Călătoria eroului

Călătoria eroului este un tipar pe care mitologii și, mai târziu, consultanți de povești l-au urmărit în basmele și legendele tradiționale. Un personaj își părăsește lumea obișnuită, trece prin încercări cu ajutorul altora și înfruntând opoziție, se confruntă cu cel mai mare pericol și se întoarce schimbat. Scriitorii folosesc variante cu număr diferit de etape, așa că detaliile nu sunt fixe.

Ofelia pornește pe traseul ei obișnuit. Înștiințarea comitatului este chemarea la aventură, dar ea ezită fiindcă traseul e tot ce a cunoscut. Gus, un bibliotecar pensionat, o îndeamnă să pornească. Trece dincolo de traseul ei, în valea minieră pe care a ocolit-o, înfruntă o mulțime sceptică și ajunge în cel mai greu moment când duba se umple cu apă la vad, iar ea duce cărțile pe jos până la oprire. Se întoarce la sediul comitatului ca o persoană capabilă să vorbească în numele traseului.

Acest model are și o înclinație proprie. A pornit de la povești despre o singură persoană care pleacă de acasă, așa că poveștile despre cineva care rămâne pe loc sau despre un grup în care nimeni nu poartă singur firul transformării se potrivesc mai greu. Povestea Ofeliei funcționează fiindcă ea își părăsește traseul, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Această lentilă se potrivește poveștilor despre transformare. Te îndreaptă spre schimbarea din interiorul Ofeliei mai mult decât spre ce se întâmplă cu bugetul.

Planul momentelor-cheie

Un plan al momentelor-cheie enumeră momente importante ale poveștii și le plasează aproximativ, de obicei ca procent din lungimea totală. Există variante pentru scenarii și romane, cu denumiri și număr de momente diferite; de regulă, sunt cam între douăsprezece și cincisprezece. Ideea comună este că anumite evenimente, precum o tulburare timpurie, o schimbare la mijloc și un punct de minim, tind să apară la intervale previzibile.

Pentru o versiune de lucru de 80,000 de cuvinte, planul Ofeliei ar putea arăta așa: înștiințarea în jurul cuvântului 8,000, prima încercare eșuată aproape de 20,000, scrisoarea donatorului ca punct de mijloc în jurul lui 40,000, pierderea dubei pe la 60,000, iar ședința comitatului începând de pe la 70,000. Aceste poziții sunt convenții, nu legi.

Nu trata cifrele ca pe un termen-limită. Un roman liniștit poate păstra cea mai mare schimbare pentru târziu, iar un thriller poate începe cu tulburarea chiar de la prima pagină. Dacă romanul tău se abate intenționat de la tipar, iar lectura funcționează, tiparul nu se potrivea romanului tău, nu invers.

Un plan al momentelor-cheie e cel mai util pentru diagnostic. Dacă punctul de mijloc apare la 25 la sută din carte, vei observa că povestea își pierde avântul după aceea și te vei întreba de ce.

Piramida lui Freytag

Gustav Freytag, scriitor și critic german din secolul al XIX-lea, a descris forma dramei clasice ca pe o piramidă. Aceasta are cinci părți: expozițiunea, acțiunea ascendentă, punctul culminant, acțiunea descendentă și deznodământul. Punctul culminant se află la mijloc, povestea urcă spre el, apoi coboară.

Expozițiunea poveștii Ofeliei cuprinde traseul și înștiințarea. Acțiunea ascendentă include încercările eșuate și duce până la scrisoarea donatorului. Punctul culminant este vadul inundat, unde ea alege să ducă cărțile în loc să abandoneze oprirea. Acțiunea descendentă arată urmările, pe măsură ce comitatul și oamenii de la opriri reacționează. Deznodământul arată traseul în noua lui formă.

Forma aceasta se potrivește poveștilor în care gestul hotărâtor are loc la mijlocul cărții, iar restul urmărește consecințele. Lasă mult spațiu după punctul culminant, ceea ce pare firesc într-o tragedie și ciudat într-un thriller.

Structura kishotenketsu

Kishotenketsu este o structură în patru părți, asociată cu poezia clasică chineză și japoneză și folosită pe scară largă în poveștile din Asia de Est. Părțile sunt rezumate de obicei astfel: introducere, dezvoltare, răsturnare și reunire. Istoria și sensul ei exact sunt discutate, așa că privește-o ca pe o lentilă, nu ca pe o formulă străveche.

Ce o deosebește este că nu are nevoie de tabere opuse ca să pună povestea în mișcare. Răsturnarea este o evoluție neașteptată care schimbă felul în care înțelegi ce s-a întâmplat înainte, iar partea finală reunește toate elementele.

Introducerea poveștii Ofeliei prezintă traseul și oamenii care îl folosesc regulat. Dezvoltarea aprofundează câteva opriri: cercul de lectură precaut din orășelul minier, Gus, copilul de la fermă și atlasul. Răsturnarea vine la ultima oprire, când copilul îi dă un permis de bibliotecă vechi de zeci de ani, semnat de mama Ofeliei, care a făcut prima traseul. În partea de reunire, Ofelia continuă să conducă, înțelegând acum de ce. Tăierea finanțării rămâne în fundal, iar povestea e pusă în mișcare de revelație, nu de luptă.

Cum alegi

Alege lentila care se potrivește cu ceea ce alcătuiește povestea ta, apoi verifică alegerea scriindu-ți premisa sub forma unei schițe de cinci propoziții, urmând acea structură.

  • Dacă povestea ta se bazează pe un scop și pe un adversar, începe cu structura în trei acte sau cu un plan al momentelor-cheie.
  • Dacă este despre o persoană schimbată de o încercare grea, încearcă structura călătoriei eroului.
  • Dacă cel mai important eveniment are loc la mijlocul cărții, iar urmările sunt esențiale, încearcă piramida lui Freytag.
  • Dacă povestea se bazează pe o revelație sau pe o schimbare de perspectivă, nu pe o luptă, încearcă kishotenketsu.
  • Le poți combina. O structură în trei acte cu o răsturnare de tip kishotenketsu la mijloc funcționează foarte bine.

Ce poate și ce nu poate face structura

Structura descrie povești care funcționează deja. Analiștii au studiat povești care au captivat publicul și au observat tipare. Nimeni nu a demonstrat că respectarea unui tipar produce o poveste bună. Două romane pot avea toate momentele așteptate și totuși unul să fie plictisitor, fiindcă momentele sunt scheletul, iar interesul stă în oameni concreți, alegeri concrete și fraze concrete.

Ferește-te și de obiceiul opus: completarea grilei. Dacă inventezi o scenă doar fiindcă tabelul spune că a venit vremea unui punct de minim, probabil vei scrie o scenă care pare artificială. Întreabă-te de ce are nevoie povestea în acel moment și folosește tabelul după aceea ca să verifici dacă ai ajuns pe aproape de tipar.

Folosește structura pentru a pune un diagnostic, nu pentru a judeca. Când o versiune de lucru își pierde avântul, întreabă-te care parte e prea subțire. Când nu poți hotărî cum ar trebui să se termine o scenă, scrie-o în două variante. În SagaFold poți păstra versiuni alternative și poți alege între ele; e o metodă practică de a testa punctul de mijloc în două forme.